Depersonalizare

Pe când trăiam în peşteri, ne decoram formaţiunile calcaroase cu picturi, vrând să lăsăm o notă personală. Am mai evoluat - credem noi - şi nu mai locuim în peşteri, dar ne-a rămas încă acea pornire de a personaliza ceea ce ţine de noi. Punem postere cu trupele preferate în cameră, ne îmbrăcăm după un anume stil, ne punem o melodie aparte ca ton de apel şi lista tot continuă.
Ei...eu ştiu cât de mult am personalizat în jurul meu tot ce ţine de mine. Fac asta ca să ştiu exact cine sunt, ce vreau şi ce am zis. Sunt dezordonată - aşa, şi? - îmi botez obiectele şi le fac cu mâna când trec pe lângă ele - eu cred în animism! - eu sunt dictatorul în viaţa mea! Şi sunt un dictator special...sunt unul optimist! Unul care-şi organizează propaganda ca să se convingă doar pe sine că va câştiga. La ce mă ajută aprobarea unor cadavre lipsite de idealuri sau integrarea printre asemenea făpturi. Mă sperie societatea asta! Mă sperie gândul estompării existenţei mele de dragul unei societăţi sufocante!
Acum vine partea când tu, my imaginary friend, vei spune că nu ştiu ce e viaţa, că nu ştiu cât de greu se obţine traiul decent pe care mi-l oferă părinţii...că sunt o idealistă naivă care îşi va schimba întreaga concepţie aproape în totalitate când va da de puţin greu sau de primul eşec. Am I right? Dar dacă ţi-aş spune, friend, că sunt pregătită să renunţ la traiul decent pentru a-mi atinge idealurile? Eu sunt sigură de reuşita mea, eu pot să-mi pun sufletul miză pentru reuşita mea!....ah! deviez....nu despre asta trebuia sa vorbesc azi. Kill Dostoievski once again for his influnce upon mz writting!
Trăim într-o lume în care oamenii nu se pot deplasa până la colţul străzii fără să se ghideze după convenţii. O lume de Nike şi Kenvelo şi cine-mai-ştie ce brand, în care ne apucă greaţa dacă purtăm "chinezării" (Să-ţi spun una tare, my friend! Toate hainele de firmă sunt făcute în Extremul Orient de oameni care mor de foame, iar costurile de producţie sunt de aproape 15 ori mai mici decât preţurile lor de pe raft...), o lume în care ne copiem unul pe altul până când toţi suntem la fel, o lume în care preaslăvim egalitatea şi democraţia, dar nici nu concepem să facem ceva contra discriminării etc. Dar ce facem cu cei care încă mai speră la o notă de originalitate pură (pentru că mai sunt şi aceia care sunt originali după originalitatea altora. Very personal! A true note of self! Bravo!)? Ei? Ce facem cu cei care-şi ţin lucrurile într-o geantă făcută cu mâna lor...sau cu cei care poartă ie când le e cald şi cântă la chitară Living Next Door to Alice pe o bancă în parc? Le dăm o bancnotă la picioare şi plecăm mai departe, nu-i aşa?
AAAH! Jos cu voi, cadavre ale convenţiilor!
Cu ce drept anulaţi originalitatea altora? Cine v-a dat vouă puterea să trageţi linia între normal şi anormal? Nu vă vedeţi propria limitare? Nu vedeţi în ce lume sufoncantă v-aţi închis? Unde mai este sensibilul omenirii dacă mărşăluim către platitudine? Cu ce ne-am deosebi atunci de păpuşile de plastic lăsate sa adune praful în cutii? Priviţi-vă în oglindă - nu simţiţi nimic? Nici un fior că aţi fi vii? Sau toate convenţiile v-au înlocuit deja pielea cu plastic?