Pe când trăiam în peşteri, ne decoram formaţiunile calcaroase cu picturi, vrând să lăsăm o notă personală. Am mai evoluat - credem noi - şi nu mai locuim în peşteri, dar ne-a rămas încă acea pornire de a personaliza ceea ce ţine de noi. Punem postere cu trupele preferate în cameră, ne îmbrăcăm după un anume stil, ne punem o melodie aparte ca ton de apel şi lista tot continuă.
Ei...eu ştiu cât de mult am personalizat în jurul meu tot ce ţine de mine. Fac asta ca să ştiu exact cine sunt, ce vreau şi ce am zis. Sunt dezordonată - aşa, şi? - îmi botez obiectele şi le fac cu mâna când trec pe lângă ele - eu cred în animism! - eu sunt dictatorul în viaţa mea! Şi sunt un dictator special...sunt unul optimist! Unul care-şi organizează propaganda ca să se convingă doar pe sine că va câştiga. La ce mă ajută aprobarea unor cadavre lipsite de idealuri sau integrarea printre asemenea făpturi. Mă sperie societatea asta! Mă sperie gândul estompării existenţei mele de dragul unei societăţi sufocante!
Acum vine partea când tu, my imaginary friend, vei spune că nu ştiu ce e viaţa, că nu ştiu cât de greu se obţine traiul decent pe care mi-l oferă părinţii...că sunt o idealistă naivă care îşi va schimba întreaga concepţie aproape în totalitate când va da de puţin greu sau de primul eşec. Am I right? Dar dacă ţi-aş spune, friend, că sunt pregătită să renunţ la traiul decent pentru a-mi atinge idealurile? Eu sunt sigură de reuşita mea, eu pot să-mi pun sufletul miză pentru reuşita mea!....ah! deviez....nu despre asta trebuia sa vorbesc azi. Kill Dostoievski once again for his influnce upon mz writting!
Trăim într-o lume în care oamenii nu se pot deplasa până la colţul străzii fără să se ghideze după convenţii. O lume de Nike şi Kenvelo şi cine-mai-ştie ce brand, în care ne apucă greaţa dacă purtăm "chinezării" (Să-ţi spun una tare, my friend! Toate hainele de firmă sunt făcute în Extremul Orient de oameni care mor de foame, iar costurile de producţie sunt de aproape 15 ori mai mici decât preţurile lor de pe raft...), o lume în care ne copiem unul pe altul până când toţi suntem la fel, o lume în care preaslăvim egalitatea şi democraţia, dar nici nu concepem să facem ceva contra discriminării etc. Dar ce facem cu cei care încă mai speră la o notă de originalitate pură (pentru că mai sunt şi aceia care sunt originali după originalitatea altora. Very personal! A true note of self! Bravo!)? Ei? Ce facem cu cei care-şi ţin lucrurile într-o geantă făcută cu mâna lor...sau cu cei care poartă ie când le e cald şi cântă la chitară Living Next Door to Alice pe o bancă în parc? Le dăm o bancnotă la picioare şi plecăm mai departe, nu-i aşa?
AAAH! Jos cu voi, cadavre ale convenţiilor!
Cu ce drept anulaţi originalitatea altora? Cine v-a dat vouă puterea să trageţi linia între normal şi anormal? Nu vă vedeţi propria limitare? Nu vedeţi în ce lume sufoncantă v-aţi închis? Unde mai este sensibilul omenirii dacă mărşăluim către platitudine? Cu ce ne-am deosebi atunci de păpuşile de plastic lăsate sa adune praful în cutii? Priviţi-vă în oglindă - nu simţiţi nimic? Nici un fior că aţi fi vii? Sau toate convenţiile v-au înlocuit deja pielea cu plastic?
Personaje eponime: Ego et Alter ego
Intuneric si mi-e somn. "Tarziu" este relativ => am dreptul sa consider miezul noptii ca ora inaintata => ma culc fara remuscari.
Dimineata: ma trezesc devreme, dar mai lenevesc un pic. "Mhm, sunt treaza...sunt trea..z...zzz..."
"Cine >insert bad word< ma suna la ora asta?" WTF? E tarziu!! E tarziu chiar si pentru relativitate!
Conform unui obicei ciudat, eu nu ma ridic din pat pur si simplu. No, my friends. In stilul mumiilor egiptene, imi pun mainile pe umeri si ma rostogolesc pana la marginea patului si dincolo de ea. Impactul adesea dureros cu podeaua este, pentru mine, identic cu exercitiile fizice in zori de zi. Lenevesc pe covor inca vreo 10 minute, apoi ridic si ma uit cu semi-scarba la pat. In fiecare zi, incerc sa-mi imaginez in ce hal pot sa dorm, de patura ajunge atat de contorsionata dimineata. Dar cu multa consideratie pentru morala lunga asupra dezordinii si stilului meu haotic, hai sa strang patul...sheesh! Dear anonymous dude, stiai ca persoanele extrem de ordonate in viata exterioara sunt asa din cauza incapacitatii de a-si ordona viata launtrica? E dovedit stiintific. In plus, eu ma descurc foarte bine in haosul meu...mult mai bine decat intr-un loc ordonat. Si fie vorba intre noi, anonymous dude, in opinia mea, o camera ce nu are putina dezordine si personalizare, pare nelocuita sau locuita de un cadavru viu. Acum ar urma o intreaga filosofie despre cosmos si haos, prin extensie Dumnezeu si diavol si alte deformari biblice...dar ma abtin macar de data asta.
Ajungem la micul dejun. Cum stilul meu de viata este pe granita intre boala fizica si boala psihica, mananc prost. Numai tampenii. Si multa carne! Mananc in timp ce citesc sau in timp ce ma uit la un film. Si Faust se desfata cu voluptatea noptii de Walpurgie si salamul meu de Sibiu, iar Dante privea dumnezeiescul in timp ce eu sorbeam un cappuccino de vanilie.
Plec de-acasa cu gandurile sui. Aceleasi melodii in MP3 Player, muzica de diabetic vorbind de geamuri sparte si de lupta pentru noua ordine - anarhia -, adidasii mei murdari, pentru ca mi-e lene sa-i spal...Important! Eu imi iubesc adidasii. Ei sunt jegosi, cumparati din Europa la pret mic-acceptabil, si in nici un caz, de firma (oricum nu-mi plac articolele de firma! Kah! Kah!) Dar ii iubesc! Pentru ca sunt usori si au talpa perfecta, ca sa nu ma mai doara cand merg. Merg cu ei prin baltoace, noroi, mocirla, cobor din tramvai cand sta blocat la Hristo Botev si merg pe jos pana dincolo de Unirii. Adidasii mei ma insotesc aproape peste tot. Ei sunt Primavara, pentru ca schimb bocancii in favoarea lor cand s-a terminat cu scarbavnica iarna. Ei sunt tabara literara de la Bisoca, pentru ca i-am purtat cand am citit in cenaclu, pentru ca am urcat pe munte cu ei in picioare, in timp ce cantam sfarsita si infometata "Iris Aeterna" si "Andrii Popa". Adidasii mei sunt parte din mine! Mi-au stat alaturi in Expeditia de Fotografiere a Caselor Vechi din Bucuresti (sesiunea din 4 martie anul curent, zona Hristo Botev -TNB) si sper ca imi vor fi alaturi si in Marea Calatorie pentru Gasirea Inspiratiei Supreme din vara viitoare.
Am debitat mult...si voi incheia subit. Ma duc sa mananc. Vale~!
Dimineata: ma trezesc devreme, dar mai lenevesc un pic. "Mhm, sunt treaza...sunt trea..z...zzz..."
"Cine >insert bad word< ma suna la ora asta?" WTF? E tarziu!! E tarziu chiar si pentru relativitate!
Conform unui obicei ciudat, eu nu ma ridic din pat pur si simplu. No, my friends. In stilul mumiilor egiptene, imi pun mainile pe umeri si ma rostogolesc pana la marginea patului si dincolo de ea. Impactul adesea dureros cu podeaua este, pentru mine, identic cu exercitiile fizice in zori de zi. Lenevesc pe covor inca vreo 10 minute, apoi ridic si ma uit cu semi-scarba la pat. In fiecare zi, incerc sa-mi imaginez in ce hal pot sa dorm, de patura ajunge atat de contorsionata dimineata. Dar cu multa consideratie pentru morala lunga asupra dezordinii si stilului meu haotic, hai sa strang patul...sheesh! Dear anonymous dude, stiai ca persoanele extrem de ordonate in viata exterioara sunt asa din cauza incapacitatii de a-si ordona viata launtrica? E dovedit stiintific. In plus, eu ma descurc foarte bine in haosul meu...mult mai bine decat intr-un loc ordonat. Si fie vorba intre noi, anonymous dude, in opinia mea, o camera ce nu are putina dezordine si personalizare, pare nelocuita sau locuita de un cadavru viu. Acum ar urma o intreaga filosofie despre cosmos si haos, prin extensie Dumnezeu si diavol si alte deformari biblice...dar ma abtin macar de data asta.
Ajungem la micul dejun. Cum stilul meu de viata este pe granita intre boala fizica si boala psihica, mananc prost. Numai tampenii. Si multa carne! Mananc in timp ce citesc sau in timp ce ma uit la un film. Si Faust se desfata cu voluptatea noptii de Walpurgie si salamul meu de Sibiu, iar Dante privea dumnezeiescul in timp ce eu sorbeam un cappuccino de vanilie.
Plec de-acasa cu gandurile sui. Aceleasi melodii in MP3 Player, muzica de diabetic vorbind de geamuri sparte si de lupta pentru noua ordine - anarhia -, adidasii mei murdari, pentru ca mi-e lene sa-i spal...Important! Eu imi iubesc adidasii. Ei sunt jegosi, cumparati din Europa la pret mic-acceptabil, si in nici un caz, de firma (oricum nu-mi plac articolele de firma! Kah! Kah!) Dar ii iubesc! Pentru ca sunt usori si au talpa perfecta, ca sa nu ma mai doara cand merg. Merg cu ei prin baltoace, noroi, mocirla, cobor din tramvai cand sta blocat la Hristo Botev si merg pe jos pana dincolo de Unirii. Adidasii mei ma insotesc aproape peste tot. Ei sunt Primavara, pentru ca schimb bocancii in favoarea lor cand s-a terminat cu scarbavnica iarna. Ei sunt tabara literara de la Bisoca, pentru ca i-am purtat cand am citit in cenaclu, pentru ca am urcat pe munte cu ei in picioare, in timp ce cantam sfarsita si infometata "Iris Aeterna" si "Andrii Popa". Adidasii mei sunt parte din mine! Mi-au stat alaturi in Expeditia de Fotografiere a Caselor Vechi din Bucuresti (sesiunea din 4 martie anul curent, zona Hristo Botev -TNB) si sper ca imi vor fi alaturi si in Marea Calatorie pentru Gasirea Inspiratiei Supreme din vara viitoare.
Am debitat mult...si voi incheia subit. Ma duc sa mananc. Vale~!
Abonați-vă la:
Postări (Atom)